Pledoarie pentru „urât”. Frumuseţea de serie şi omul de serie
Trăim într-o lume în care totul e permis, totul e posibil, nimic nu e interzis, într-o lume în care, în numele deschiderii absolute către orice, al aşa-zisei political correctness, se practică uniformizarea devenită o nouă religie. Diferenţa este sancţionată, tot ce e „altfel” e înlăturat, nivelat, comunizat… Textul lui Marius von Mayenburg, pus în scenă de Vlad Cristache la Sala Nouă a Teatrului de Comedie şi inclus în secţiunea „Teatrul de mâine” a Festivalului Naţional de Teatru, este o parabolă cinică despre această realitate. Iar montarea lui Vlad Cristache aproape că exemplifică verdictul exprimat de Guy Debord din „Societatea spectacolului”: „Într-o lume care a fost întoarsă cu susul în jos, adevărul e un moment de falsitate”.
Piesa lui von Mayenburg – pusă în scenă în urmă cu ceva vreme şi de Theodor Cristian Popescu la Teatrul German de Stat din Timişoara – e periculos de ofertantă pentru un regizor, orice abordare ar alege. Periculos de ofertantă, pentru că subiectul conține o doză atât de mare de provocator, încât poate pune în umbră spectacolul în sine. Un oarecare domn Lette, angajat al unei companii prospere, căsătorit cu o femeie care-l iubeşte, află într-o zi că e urât. Atât de urât, încât nu-şi poate vinde singur propria invenţie, atât de urât, încât soţia nu-l priveşte niciodată în ochi, atât de urât, încât nu poate ieşi cu adevărat în lume. Sub presiunea imaginii despre frumuseţe a societăţii în care trăieşte, îşi face operaţie estetică şi-şi schimbă faţa total. E un om nou… Are succes pe toate planurile, femeile îl adoră şi nici nu mai trebuie să creeze nimic, prezintă invenţiile altora. Noua lui faţă poate vinde orice. Şi este atât de frumos, încât imaginea lui devine obsesia tuturor bărbaţilor.Medicul care i-a construit noua faţă începe „să croiască” Lette pe bandă. Şi toată lumea se umple de aceeaşi imagine. Diversitatea este anulată. Unicitatea, la fel. Frumuseţea devine de serie… Din nou, cuvintele lui Guy Debord rezumă o realitate despre care vorbeşte, nu fără umor, textul lui von Mayenburg: „Spectacolul nu e o colecţie de imagini, ci un raport social între oameni care e mediat prin imagini. Înţeles în totalitatea lui, spectacolul este în acelaşi timp rezultatul şi scopul modului dominant de producţie. Nu este ceva care este adăugat lumii reale, nu e un element decorativ. Dimpotrivă, e însuşi sufletul realităţii ireale a societăţii noastre. În toate manifestările lui specifice, ştiri sau propagandă, publicitate sau consumul efectiv al produselor de divertisment, spectacolul încorporează modelul predominant al vieţii sociale. E sărbătorirea omniprezentă a unei alegeri deja făcute în sfera producţiei, şi efectul desăvârşit al acelei alegeri.”
Spectacolul lui Vlad Cristache e
limpede, clar şi concis. Nu e demonstrativ, ci mai degrabă analitic, o montare
în estetica teatrului german. Și poate că e mai mult, un studiu inteligent, ca
într-un laborator, asupra unui fenomen. Spaţiul de la Sala Nouă a Teatrului de
Comedie i-a permis să refacă, împreună cu scenograful Vladimir Turturică, ideea
de laborator rece, în care se fac experimente, în care sentimentele şi emoţia
sunt anulate, în care omul devine un produs de serie… Regizorul jonglează
permanent cu realitatea şi „fake”-ul. De la elementele cele mai evidente, la
cele subtile: oglinda ce reia uşor deformat o realitate oricum deformată,
automatul mare de coca-cola, casca (pe post de mască) pe care scrie „fake” şi
pe care o poartă toţi cei care trec prin sala de operaţie a doctorului
Scheffler (care poartă acelaşi nume cu cel al şefului companiei şi este
interpretat de acelaşi actor – Constantin Cojocaru), microfonul care
distorsionează vocea şi o amplifică până când atinge aceleaşi note „fake”. Ca o
sală de disecţie funcţionează „laboratorul” lui Vlad Cristache, cu lumina rece
de neon, cu jumătăţi de manechine din plastic, cu lipsa dătătoare de fiori a
oricărui element autentic uman, cu portocalele care se rostogolesc de sus,
aruncate de şeful-doctor, care transformă totul în produs de marketing, cu toate
detaliile „perfecţiunii” lui de vitrină. Viul e stors până la ultima picătură
(ca sucul din portocală), sângele e ketchup, muzica e iritant de repetitivă.
Din fericire, regizorul alege să nu
folosească niciun artificiu scenic pentru a „arăta” schimbarea chipului după
operaţie. Iar Marius Stănescu, în rolul lui Lette, surprinde în detaliu tocmai
schimbările pe care le produce operaţia estetică dincolo de chip… Efectele în
plan uman. Trece subtil de la momentele de gelozie pe străinul care şi-a
devenit sieşi, atunci când soţia (Delia Nartea) îl sărută pe acest nou „el”, la
cele în care, împăcându-se cu noul sine, copiază pe dinăuntru tiparul exterior
care i s-a dat. Aici este marele merit al spectacolului lui Vlad Cristache,
felul cum surprinde modificările pe care macheta exterioară le aduce în plan
interior. Şi faptul că schimbarea este ireversibilă. Contractul se semnează
pentru totdeauna. Renunţarea la propria faţă ia proporţiile unui
„post-dramatic” pact faustian. Constantin Cojocaru, în cele două roluri,
doctorul şi şeful, construieşte un fel de personaj-robot, jucându-se, în ambele
ipostaze, cu diversele faţete ale pseudoumanităţii pe care o reprezintă – omul
produs-şi-producător, exponenţial pentru realitatea în care trăim. La fel,
Delia Nartea (în rolul soţiei şi al directoarei bătrâne, al cărei chip este
produsul a zeci de operaţii estetice), şi Silviu Debu (care interpretează
celelalte roluri masculine, trecând de la frumosul, după standarde, Karlmann,
la fiul cel lipsit de masculinitate al aceleiaşi directoare) schimbă rapid feţe
ale lor înşişi, într-un bine susţi tur de forţă printre diverse aşa-zise
„personalităţi” anulate.
Nu este un spectacol lejer „Urâtul” lui Vlad Cristache, ci, mai degrabă, o
formă de cercetare – tot ca în laborator – asupra unei realităţi sociale care
creşte în noi şi lângă noi şi care ne integreză. Este, aş spune, o propunere de
dezbatere.
Monica Andronescu -revista yorick http://yorick.ro/pledoarie-pentru-urat-frumusetea-de-serie-si-omul-de-serie/
Urâtul sau despre reificarea lumii
Regizorul Vlad Cristache ne arată încă de la început ce se va întâmpla. Pentru că, ocupându-ne locurile în sală, îl găsim deja pe Lette – superinventatorul angajat la o firmă cu vizibilitate internaţională – în camera sa de hotel, imaginată ca un frigider-reclamă pentru acea băutură care se defineşte în roşu/alb, dar care poartă aici numele conspirativ (în fapt cel adevărat) de… „Fake”. Ce-i adevărat? Ce-i fals? Vladimir Turturică dezvoltă scenografic artificialul. Lumina de neon, culorile crude, metalul ieftin, dar strălucitor, şi plastic din abundenţă devin hotel de lux, birou aseptic al unei firme de aparatură electrică şi interior de locuinţă somptuoasă. Şi manechinele. Goale, fără chip, ele se amestecă firesc cu personajele care vor ajunge să aibă aceeaşi faţă (să fie, adică, fără chip).
O lume care se desfăşoară între cine e cine? şi cine e ce? – o lume care se închină idolilor. O lume pentru care adevărul este urât, aşa ca Lette, inventatorul cu un creier de invidiat, sentimente puternice, investite chiar într-o căsnicie, şi un suflet curat, pe care şi l-ar pune (de-ar fi lăsat) în slujba semenilor. Patronul îl socoteşte urât pe Lette, drept care, aşa îi comunică, invenţia sa va fi prezentată publicului de Karlmann, asistentul lui. Disperat, Lette îşi întreabă soţia care, natural cinică, va confirma: „urât”! Soluţia? Chirurgia estetică! Va accepta să devină frumos în mod artificial. Să fie măcar la fel de frumos ca asistentul lui şi să poată astfel să-şi promoveze ştecherul (textul lui Marius von Mayenburg merită o analiză aparte). Marius Stănescu profită la maximum de acest rol care îi oferă posibilitatea să treacă de la o ipostază la alta, să se transforme, într-o clipită şi fără să lase măcar bănuiala intensului efort de esenţializare, în altcineva/altceva. La vedere şi perfect credibil. Urâtul şi frumosul pe aceeaşi monedă, faţă şi revers. În mâna actorului magician.
Urâtul nu este Lette; aici dramaturgul ne păcăleşte. Urâtul este universul artificial către care ne îndreptăm. Echilibrul divin stricat de intervenţia nesăbuită a omului. Ce este frumuseţea? Un nas altfel? Pielea întinsă până stă să crape, până chipul – faţă, nu chip – rămâne fără expresie, înţepenit în propria-i imagine? Sâni umflaţi cu silicon? O gură perfect desenată, dar incapabilă să mai rostească vreun cuvânt? Nu! Frumuseţea înseamnă armonie! O lume în care fiecare face ce vrea, în care oricine poate deveni orice este dizarmonică. Aşadar, urât nu este Lette, cel care va vrea să se întoarcă la chipul lui dintâi, cel pe care Dumnezeu i l-a lăsat.
Lette s-a dat pe mâna doctorului care nu întâmplător apelează instrumente bune pentru orice altceva decât pentru a opera un om: pentru că, ajungând să renunţe la identitate, la adevăr, insul abdică de la condiţia de om (după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu) şi îşi asumă starea de obiect dintr-o serie. Iată ce scria criticul polonez Janusz R. Kowalczyk (în cotidianul Rzeczpospolita) cu ocazia premierei cu piesa lui Marius von Mayenburg, Paraziţii (2001, Teatr Polski din Poznan, regia: Anna Augustynowicz): „În piesele lui Mayenburg nu există speranţă. Nu există idei măreţe. Personajele sunt conduse de propriile lor obsesii şi de un puternic instinct de autodistrugere. Această lume este dezumanizată până la extrem – e rece, inumană şi fără Dumnezeu. Eu nu-l pot citi pe Mayenburg fără să-i resping punctul de vedere. Lumea pe care el o descrie este inacceptabilă.” Este o lume inacceptabilă, dar tânărul dramaturg – dar şi traducător, şi regizor – Marius von Mayenburg (născut în 1972 la Munchen) vorbeşte despre ea, o descrie cu pertinenţă în piesele care i-au adus celebritatea: de la Haarmann (1996) la Câinele, noaptea şi cuţitul (2008). Trei dintre ele – alături de Urâtul (2007), Chip de foc (1997) şi Copilul rece (2002) – s-au bucurat de succes şi în România. „Întreaga mea muncă – mărturiseşte – are într-un fel sau altul legătură cu teatrul. Eu reacţionez la tradiţiile cu care lucrăm în teatru. Eu reacţionez la actori. Iar munca mea înseamnă să citesc tot timpul. Şi tot timpul caut ceea ce… lipseşte, caut ceea ce nu este spus în piesele din jurul meu şi apoi încerc să scriu eu însumi acele piese.”
Chiar dacă personajele evolueză separat/înstrăinat, relaţiile dintre ele sunt bine susţinute de actori. Interesant cum Silviu Debu reuşeşte, în cel mai bun sens, să păstreze cu Marius Stănescu raportul dintre Karlmann şi vechiul Lette, dar şi cel dintre fiul bătrânei milionare tunate şi noul Lette. Mimetism indus de două soiuri diferite de dependenţă. În ceea ce o priveşte pe Delia Nartea, ea îşi construieşte exploziv personajele, cu o infailibilă intuiţie a socialului, strunindu-le însă cu inteligenţă scenică şi rafinament.
Cine trage sforile? Cine este cel care pune în operă dezideratele idolilor consumerismului? Patronul! Şi Doctorul! Învestiţi cu ius vitae necisque chiar de cei care îi cheamă să acţioneze asupra lor. Fără durere, în ciuda gemetelor, fiindcă nu sânge curge din carnea tăiată barbar, ci, derizoriu, ketchup (aşa cum aflaserăm noi că se face prin filme!). Personajele lui Constantin Cojocaru îşi desfăşoară, fiecare, programul impus (nu avem încă un răspuns la întrebarea: impus de cine?). Un tur de forţă magistral!
Mă obsedează manechinele. Ele nu sunt un substitut al oamenilor, ci o
prefigurare a ceea ce inşii se grăbesc să devină: căşti pe urechi inexistente,
muzică la intensitate maximă şi viaţă redusă la minim. „Fake” inscripţionat pe
viziera căştii de motociclist, obturând lumina şi crescând viteza spre şansa
morţii. Iar dacă şansa asta este ratată, sinuciderea ar putea fi cealaltă
opţiune? Întrebări existenţiale puse unei lumi secularizate. „Urâtul vorbeşte
cu cinism despre pierderea identităţii individuale într-o societate
superficială dominată de imagine. (…) În spatele umorului acid se naşte o
întrebare majoră: cine sunt eu într-o lume în care cu toţii arătăm la fel.”
Vlad Cristache a răspuns cu o întrebare şi cu un spectacol căruia nu i-aş
schimba
o iotă.
Marina Roman in revista yorick.ro http://goo.gl/BBGQ6b
Ce urâtă e frumuseţea!
Urâţi mai suntem! Indiferent de trăsături, culoarea ochilor, forme, înălţime sau sex. Suntem urâţi pentru că nu suntem frumoşi la modul ideal. Nu avem nasul perfect, părul perfect, buzele perfecte… Aşa că suntem urâţi. Câteva kilograme în plus, un început de chelie, puţină miopie şi gata; purtăm la unison ştampila urâţeniei pusă de societatea care ne livrează constant modele plastifiate de prefecţiune cosmetizată. Şi dacă eşti urât, pentru că, te asigur, eşti, nu poţi să ai pretenţii. De niciun fel. Nu contează IQ-ului tău, bunătatea, omenia, candoarea, toate atributele astea inutile care nu se văd şi care nu folosesc aparatului infernal numit Marketing. Totul e să vinzi. Cum ce? Orice! Mai ales imaginea proprie. Renunţă, omule, la tine şi intră în linia de producţie a câştigului. Poartă chipul uniformizat al succesului. Fii frumos! Preţul pentru faimă, bogăţie, succes, putere şi adulaţie e doar sufletul tău. Un nimic în comparaţie cu voluptatea de a fi dorit şi venerat.
Spectacolul „Urâtul” de Marius von Mayenbourg, în regia lui Vlad Cristache ne spune verde în faţă această poveste tristă. De fapt, ne arată pe toţi aşa cum suntem – fără milă sau ocolişuri; lumea noastră cea de toate zilele, înţesată de false repere, valori cu semn schimbat, consumerism, manipulare grosoalnă, stereotipuri abjecte şi mediocritate ridicată la rang de cinste e cristalizată în creuzetul teatrului în acest spectacol-metaforă. Deloc comod, râsul e amar, iar cinismul la el acasă. Nici nu s-ar putea altfel. Suntem atât de pervertiţi, de adaptaţi şi globalizaţi, încât am devenit imuni la aberaţiile din jur. E nevoie de brutalitate – cel puţin estetică – pentru a trezi conştiinţe. Cred că la fel se simţeau şi burghezii din Secolul Luminilor atunci când, venind la teatru pentru a se recunoaşte pe scenă, primeau o doză de realitate deloc flatantă. La fel şi noi, prototipul perfecţionat din contemporaneitate, privim cu neîncredere oglinda crudă şi sinceră. Râdem, dar nu e râsul nostru. Şi noi trăim, dacă ne gândim bine, într-o ladă frigorifică cu logoul scris cursiv. Always Coca-Cola! Ce mai înseamnă, astăzi, fericirea? Haine de designer, maşină cu patru cerculeţe înlănţuite, living cu şemineu, yacht, vacanţă la şapte stele, spa, antrenor personal, can-can, apariţii la late-night show, fiţe. Şi toate astea se obţin, nu-i aşa, atât de uşor când eşti frumos.
Vlad Cristache a ales să spună franc, fără menajamente, „Ăştia suntem!”. Într-un decor stilizat şi sugestiv, creat de Vladimir Turturică, în lumina fosforescentă a neoanelor colorate care ne însoţesc tot mai des în escapadele noastre nocturne, manechinele albe, fără chip, prevestesc de la bun început deznodământul – o lume la indigo, frumoasă, aseptică, de vid sufletesc şi forme ideale. Plasticul devine pe parcurs mai cald decât carnea. Accentele violente trag constant semnale de alarmă. Ostentativ chiar. Se strigă la microfon, la portavoce, apoi – treziţi-vă, ar cam fi cazul! Planurile naraţiunii se întretaie brusc, actorii schimbă rolurile la secundă, iluzia nu există nicio clipă. Soluţii dezarmant de simple, cu maximul de efect. În acest ecosistem dezumanizant, emoţia şi duioşia nu-şi au locul. Nu există tocmai pentru a le duce lipsa. Simţim nevoia de salvare, de consolare, de speranţă. Iar ea nu vine, pentru că am depăşit demult stadiul în care merităm să mai fim mângâiaţi pe creştet. Nu e cool să plângi la teatru.
Pentru ca această demonstraţie să funcţioneze a fost nevoie de actori expresivi, ludici, care să joace asumat şi foarte precis această deconcertantă comedie umană. Marius Stănescu dozează impecabil trecerea lui Lette, inventatorul de bună credinţă, urât pentru că aşa spun ceilalţi, de la omul conştiincios, naiv şi calin la purtătorul de chip perfect rece, infatuat, sigur pe sine – ca orice idol fabricat – pentru ca apoi să decadă la fel de plenar şi de fulgerător în sine însuşi. Delia Nartea face bine trecerea de la soţia prostuţă, care ia lucrurile aşa cum vin, cu acelaşi zâmbet aplicat egal pe chip, la amanta ardentă de numai 73 de ani, cu piele bine întinsă de chirurgii dibaci. Silviu Debu demonstrează flexibilitate în interpretare, carismă şi stăpânire de sine şi jonglează natural cu cele trei ipostaze pe care le are de interpretat. Iar Constantin Cojocaru degajă acea bucurie de a fi pe scenă pe care o aştept de la orice mare actor. Ochii lui sunt mereu vii şi atenţi, fie că îl interpretează pe directorul mercantil, care se insinuează suav şi parşiv, fie pe doctorul posac, expert şi demult pervertit de faimă şi bani. El este manipulatorul-şef care cu un microfon sau un bisturiu în mână modelează lutul moale al unor conştiinţe slabe pentru a răspunde intereselor proprii.
La Sala Nouă a Teatrului de Comedie se joacă un spectacol incomod pentru cei „frumoşi”. „Urâţii”, în schimb, pot râde liniştiţi şi, se pot bucura, mai ales, de unicitatea lor. E reconfortant să pleci din sală cu sentimentul că eşti cineva doar pentru că nu eşti ca ceilalţi. Să spargem, dar, oglinzile mincinoase, să închidem ochii şi să ne reflectăm în noi înşine. Aşa, urâţi cum suntem.
Alina Epingeac -yorick.ro http://goo.gl/8xEtp1
O societate bolnavă – „Urîtul“
Liviu Ornea -Observator Cultural
Bun,
puternic textul germanului Marius von Mayenburg! Iar traducerea lui
Victor Scoradeț sună excepțional, fără nici o notă falsă. Un text care
vorbește despre lipsa de autenticitate a omului de azi, despre pierderea
reperelor – estetice și morale deopotrivă –, despre standardizarea
sentimentelor și despre diluarea lor într-o respingătoare pastă
distribuită uniform fiecăruia. Un inginer nu e lăsat de șeful său să-și
prezinte invenția la o conferință pentru că e îngrozitor de urît. Nu
știa că e urît. Acum, de la colegi la soție – toți îi confirmă că e
foarte urît și că așa a fost mereu. Își face o operație estetică și
devine negrăit de frumos. De-acum își poate prezenta invenția, femeile
fac coadă la ușa lui, el nu zice nu. Devine necruțător cu cei din jur.
Are o aventură cu o bogătașă de peste 70 de ani, ea însăși trecută prin
multe operații estetice. Medicul care l-a schimbat devine faimos și
reproduce rețeta. Curînd, o mulțime de bărbați arată identic cu el.
Soția, amanta nu-i mai deosebesc, nici nu-și doresc s-o facă. Oroarea
maximă: fiul bogătașei ia și el chipul inginerului, ca să le fie
amîndurora pe plac. Urmează trezirea, introspecția. Prea tîrziu.
Vlad
Cristache a montat piesa la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, un spațiu
recent intrat pe scena bucureșteană, și a potenţat ideile textului prin
regie și prin scenografie (Vladimir Turturică). Spațiul de joc, între
două șiruri de gradene, e marcat de manechine goale care poartă obiecte
folosite altfel decît normal (unelte de grădinărit pe post de
instrumentar chirurgical, casca de motociclist cu inscripția „Fake“ pe
post de mască medicală etc.). Spectatorii sînt agresați cu imagini crude
și sunete puternice (directorul vorbeşte la microfon și muzica e
puternică) – asemenea asaltului de zi cu zi al kitschului în care trăim.
În ambianța asta, patru actori fac un tur de forță. În rolul
inginerului Lette, Marius Stănescu trece imperceptibil de la naivitatea
ultragiată de privirea celorlalți la cinismul bărbatului de succes, apoi
la umilinţa căderii de pe soclu și, în fine, la tîrzia conștientizare a
adevăratelor mize ale existenței – într-un monolog dificil a cărui
înțelegere e îngreunată de regie. Schimbările sînt făcute din voce și
expresia feței, din atitudinea corpului și, ca întotdeauna, la Marius
Stănescu, totul arată extrem de natural. Ceilalți actori din distribuție
întruchipează cîte două personaje și sînt nevoite să facă treceri mult
mai apăsate, fiecare de mai multe ori. Delia Nartea joacă o soție întîi
nepăsătoare și prostuță, apoi vulnerabilă și umilită, în fine cinică și
din nou nepăsătoare; dar o joacă și pe bătrîna Fanny, autoritară și
nimfomană, trecînd cu grație prin toate aceste ipostaze. Constantin
Cojocaru este, alternativ, directorul crud și interesat numai de cîștig
și medicul morocănos, la fel de venal ca și omul de afaceri, un fel de
prezentator al farsei acestei societăți care nu mai e altceva decît un
continuu show-biz.
Cu aceeași ușurință a
jocului ca de obicei, dar, în unele momente, cu stridențe care pot fi
corectate. L-am lăsat la urmă pe Silviu Debu – colegul de serviciu al
lui Lette și fiul lui Fanny. În prima ipostază, Debu reface de fapt
traseul spiritual al Marius Stănescu, dar plecînd de la a doua fază a
acestuia, siguranţa de sine. În a doua ipostază, e fiul chinuit de o
mamă posesivă, homosexual îndrăgostit de același Lette ca și mama lui.
Sigur că nu e vorba de relații de joc aici, fiecare personaj evoluează
cumva independent. Dar e evident că Debu are forță – necesară cînd ești
alături de Marius Stănescu. Îl mai văzusem jucînd (în Povești de
familie, sub direcția aceluiași Vlad Cristache, și în Țarul Ivan își
schimbă meseria), dar abia acum m-a convins.
Felul
cum trec actorii de la un personaj la altul, alegerea lui Cristache de a
nu recurge la nici un fel de artificiu de machiaj sau costum țin și de a
doua idee a textului, poate mai puternică și importantă decît critica
socială. E vorba despre puterea de transfigurare a teatrului, de
capacitatea cuiva de a fi ceea doreşte să fie, dar și de privirea
formatoare a celuilalt.
Regia lui Vlad
Cristache e inteligentă, potrivită textului, care lasă loc de
desfășurare actorilor. Un spectacol proaspăt, viu cu care Vlad Cristache
confirmă și iese deja din zona de „tînără speranță“.
Urîtul de Marius von Mayenburg
Traducere de Victor Scoradeţ
Regia: Vlad Cristache
Scenografia: Vladimir Turturică
Ilustrația muzicală: Andrei Nechifor
Mișcarea scenică: Arcadie Rusu
Cu: Marius Stănescu, Delia Nartea, Constantin Cojocaru, Silviu Debu
Urâtul” - Marketizarea fiinţei umane
Nu e întotdeauna foarte la îndemână să rezumi scrierile destinate scenei datorate lui Marius von Mayenburg. Aceasta tocmai fiindcă autorul lor e unul dintre cei mai titraţi autori de literatură post-dramatică şi post-post dramatică.Cu Urâtul, piesă înscenată la noua sală a Teatrului de Comedie din Bucureşti, lucrurile stau puţin altfel. La prima vedere, Urâtul pare chiar o piesă “simplă”. E povestea unui oarecare domn Lette care lucrează într-o modernă şi prosperă companie. Sarcina lui constă în a inventa mereu câte un produs nou destinat să menţină firma în top. E bine plătit pentru asta, e trimis la tot felul de sesiuni de promovare, ocazii cu care e cazat în hoteluri scumpe. Are o familie, o soţie despre care e sigur că îl iubeşte. Iar atâta vreme cât va fi creativ, cât va fi util companiei, are certitudinea că nu i se va întâmpla nimic rău. Se află într-un moment fast al carierei sale. Tocmai a inventat un ştecher nou, multifuncţional, pe care se pregăteşte să îl promoveze la un mare târg internaţional. Pe neaşteptate, Scheffler, şeful lui, îi va spune că nu el va fi delegatul firmei, că prezentarea va fi făcută de Karlmann, asistentul său, pentru simplul motiv că acesta e frumos, atrăgător, în vreme ce el e un om urât. Un detaliu de marketing pe care el, Lette, nu îl sesizase, dar pe care i-l confirmă însăşi soţia lui, Fanny, cea care doar îl aude, însă nu îl priveşte niciodată. Din acest moment, totul se schimbă în viaţa lui Lette. Se va adresa unui chirurg plastician ce se numeşte tot Scheffler, asemenea şefului, e de acord să îşi asume riscurile şi consecinţele unei operaţii estetice, semnează un contract care stipulează ireversibilitatea transformării. Chirurgul îşi face exemplar datoria, transformă respingătorul chip al domnului Lette într-o adevărată operă de artă, se manifestă asemenea unui nou Pygmalion. Lette ajunge să fie el însuşi un produs, nimic mai mult decât un agent de marketing, ba mai mult, un purtător de faţă. E vorba despre o schimbare ce mai întâi îl sperie, apoi îl încântă. Îşi asumă însă cu tot mai multă voluptate, cu tot mai îngroşat orgoliu noua condiţie de produs care vinde şi care se vinde. Totul merge bine până când, spre a-şi mai savura o dată şi încă o dată victoria, chirurgul începe să repete experienţa, face din noul chip al lui Lette un prototip, îl transformă în produs de serie, în bun de larg consum. Dincolo de nivelul factologic, piesa lui Marius von Meyenburg înseamnă o subtilă împletire de mituri celebre. Celui al lui Pygmalion deja menţionat i se adaugă cel al lui Narcis, dar şi prezentarea “la vedere” a efectelor abandonării psihologiei şi trăirilor lăuntrice, a lepădării de povara personalităţii în favoarea trăitului din imagine. Persoanele din Urâtul renunţă la condiţia de oameni în favoarea aceleia de exponate, de manechine ce îşi savurează cu inconştienţă noua condiţie, fără a fi nici un moment conştiente de preţ. Un preţ imens. Acela al suspendării, al aruncării la coşul de gunoi a propriei umanităţi.
Vlad Cristache, tânărul şi merituosul regizor al spectacolului de la Teatrul de Comedie din Bucureşti a citit exact, riguros, cu atenţie la nuanţe textul piesei lui Meyenburg.
L-a expus scenic clar, concentrat, dinamic. Lucru important. A făcut-o deloc demonstrativ. A recurs pentru reuşita demersului său la câţiva colaboratori de mâna întâi. Scenograful Vladimir Turturică a creat un spaţiu de joc ce corespunde perfect rigorii lecturii lui Vlad Cristache. Spectacolul se joacă într-un spaţiu delimitat de gradenele pe care sunt aşezaţi spectatorii. Neoanele şi manechinele răspândite în mica arenă imaginată de scenograf, oglinda la care se admiră la început doar Fanny, iar ceva mai încolo şi Lette, creează de la început senzaţia de aseptic, de artificial, de laborator. Pe domnul Lette îl găsim, în momentul în care intrăm în sală, într-un frigider cu vitrină, loc în care mai târziu va intra şi Karlman. Frigiderul va deveni mai apoi, loc de aşteptare, masă de operaţie, în fapt un simbol al procesului de depersonalizare. Compozitorul Andrei Nechifor a creat o muzică de scenă aparent metalică, rece, impersonală, în deplin acord cu aparenta impresie de răceală a spectacolului. O muzică dată, atunci când trebuie, la maximum.
Regizorul a alcătuit ceea ce aş numi o distribuţie ideală. Marius Stănescu joacă fără cusur transformările succesive ale personajului, stabileşte un crescendo dozat farmaceutic, e ba oarecarele Lette, ba trufaşul Lette, urmăreşte sinuozitatea procesului la capătul căruia eu devine dumneavoastră, e extraordinar în secvenţele de final. Delia Nartea o joacă impecabil atât pe soţia lui Lette cât şi pe bătrâna directoare ce ştie deja demult că lumea în care trăim e una în care orice se vinde şi se cumpără. Care ea însăşi şi-a cumpărat o falsă tinereţe obţinută tot datorită unei operaţii estetice, care acum îşi cumpără bărbaţi, care îşi terorizează fiul ţinut în lesă.
Acesta e admirabil interpretat de tânărul actor Silviu Debu care şi el e supus turului de forţă al rolurilor multiple. E ba trufaşul, cvasi-metrosexualul Karlmann, ba depersonalizatul, speriatul fiu ce tânjeşte nu neapărat a-l avea pe frumosul Lette, ci a fi el însuşi încă un Lette, încă un Christian. În fine, Constantin Cojocaru îşi mai probează o dată nu doar profesionalismul, nu doar condiţia de actor special, ci şi acea bucurie de a se afla pe scenă, de a arde acolo, de a i se dărui total. Am enumerat până aici o seamă de indiscutabile calităţi ale spectacolului, calităţi ce dovedesc excelenta condiţie profesională a regizorului Vlad Cristache. Numai că tânărul director de scenă le-a mai adăugat încă una. Nu s-a încăpăţânat să facă din Urâtul un spectacol-demonstraţie. Nu a lucrat după reţete, nu a ţinut cu orice preţ să ne arate că s-a familiarizat cu regulile ori poncifele teatrului post-dramatic. Nu a intenţionat să ne dovedească că a citit cartea lui Hans-Thies Lehmann despre Teatrul dramatic, deşi sunt sigur că a citit-o. A depăţit aparentul despre care vorbeam mai sus. Făcând din montarea lui un spectacol la sfârşitul căruia simţim şocul revelării urâtului din noi, Vlad Cristache a izbutit, împreună cu actorii care, sunt gata să pariez, au avut o necondiţionată încredere în ei, să emoţioneze. Atenţie! Să emoţioneze, nu să cerşească emoţia.
Mircea Morariu in adevarul -http://goo.gl/8A5C2q
Intr-un articol intitulat „O estetică a
împotrivirii”, Heiner Müller cunoscutul regizor şi dramaturg german spunea:
arta ca împotrivire te ajută să înţelegi. E utilă suprvieţuirii şi se hrăneşte
din ororile nedreptăţii şi ale abuzului … De acelasi autor Ce mai înseamnă azi
visul american Gala Hop 2013 sau despre frăţia reformată Actori excelenţi
într-o piesă proastă Publicitate Apartamente noi in Greenfield
www.greenfieldresidence.ro Muta-te si tu in cartierul imbratisat de padure!
Apartamente noi de la 44.000€. Practicată de tot mai mulţi artişti din zilele
noastre, această estetică a generat însă o atitudine puţin academică (apropo de
înţelegere) şi paşnică ( supravieţuire = resemnare) ci din contră, una
belicoasă şi nărăvaşă în raport cu nedreptăţile şi abuzurile invocate. Nemţii
lui Heiner Müller, regizori şi dramaturgi din generaţia mai tânără sunt aşa
dar, mult mai radicali decât confratele lor mai mare. ( Care fie vorba-ntre
noi, n-a fost nici el prea resemnat scriind, regizând cu nervozitate maximă
spectacole incitante ). Printre ei Marius von Mayenburg (n. 1972) dramaturg şi
director artistic la Schaubühne din Berlin, colaborator apropiat al lui Thomas
Östermayer, leader al noii generaţii de regizori. Unul din excesele sale mai
vechi s-a numit Chip de foc, pe care, văzându-l acum ceva ani la Teatrul Odeon,
m-am simţit scuturată de un fior rău prevestitor ( era vorba despre conflictul
părinţi - copii care duce la eliminarea cu sânge rece a celor dintâi). Nu mă
înşelam fiindcă această dramaturgie a soluţiilor extreme avea să ne livreze în
curând violenţe insuportabile gen Omul pernă sau altele perfide ca în Nevrozele
sexuale ale părinţilor mei de Lucas Bärfuss. Victor Scoradeţ, în calitate de
traducător şi Vlad Cristache, în calitate de regizor, vin acum cu o nouă provocare:
Urâtul, de acelaşi Mayenbourg, premieră recentă la Teatrul de Comedie ( sala
Nouă). Constantin Cojocaru în „Urâtul” FOTO Teatrul de Comedie Tema e cât se
poate de la modă, iar viziunea cum spuneam radicală. ˮCivilizaţiaˮ imaginii în
care trăim, în care mai pe şleau contează mai mult ce se vede şi cât sclipici
are obiectul, e luată aici peste picior de autor într-o poveste care forţează
expres nota verosimilului pentru a rima cu exageraţiunile subiectului. Un june
inventator, care devine ilustru pentru un steker electric ( sic!) nu poate
participa la expunerile mediatice ale isprăvii sale pentru că e prea… urât. Aşa
cel puţin zice şeful, deşi nevasta îl acceptă fiindcă e om bun. Impins la
operaţie estetică pentru a nu-şi pierde drepturile de autor el devine în cele
din urmă un vehicul de imagine searbăd dar eficient sub raportul câştigurilor
patronului. Doctorul care-i schimbase faţa prinde şi el gustul bussinessului
şi-ncepe să cioplească pe bandă rulantă feţe atrăgătoare după unicul model pe
care-l stie. Lumea se umple de frumoşii lui trasi la xerox care-şi caută
zadarnic faţa personală şi identitatea umană, eliminându-se unii pe alţii.
Delia Nartea în „Urâtul” FOTO Teatrul de Comedie Fabula lui Mayenburg este cum
vedeţi atroce. Mai ales că spre final, în pragul sinuciderii, eroul piesei
declamă şi un discurs despre tragedia depersonalizării. E într-adevăr o temă
gravă a lumii de azi, globalizată, standardizată şi manipulată de reclamă, iar
autorul o prizează cu aplomb , cu indignare, scriind un adevărat pamflet.
Mesajul îl preia regizorul ducând metafora mai departe într-un suprarealism
scenic cu elemente pop art. Plastic, foarte expresiv, (scenografia Vladimir
Turturică) spectacolul uzează de mulaje , manechine, recuzită tehno, din a
căror realitate fizică se inspiră şi jocul actorilor. Astfel Delia Nartea în
postura nevestei dar şi a matroanei septuagenare pozează tot timpul în compania
manechinelor din scenă, fiind decorativă dar şi mobilă, cool şi supercool.
Momentele ˮumane” îi scot în evidenţă sensibilitatea şi emoţia de care actriţa
e capabilă cu asupra de măsură. La fel Constantin Cojocaru, care jucându-l pe
patron dar mai ales pe doctorul mecanizat, face figură de robot ,cu glas de
ventriloc şi atitudini ţepene, lăsându-ne să ghicim sub poza adoptată o
posibilă dramă a victimei. Actorul e ca deobicei excelent. Marius Stănescu şi
Delia Nartea FOTO Teatrul de Comedie Tânărul Silviu Debu, în poziţia de om -
plastilină, executant disciplinat cu apucături secrete de arivist, joacă şi el
suplu situaţiile absurde şi personajele care-i revin. În fine în rolul
urâtului, În rolul urâtului Lette ( poate de la letal) Marius Stănescu pune
multă pasiune şi talent pentru a reda ipostazele stiintifico- fantastice
imaginate de autor. Ce are el de făcut pentru a fi convingător e foarte greu,
mai ales după ce-şi schimbă faţa intrând într-o altă piele. E ca-ntr-un basm ,
povestea porcului, să zicem, care cere respectarea unei convenţii şi o subtilă
trecere din planul real al sentimentelor în acela al măştilor . Actor experimentat
şi performant Marius Stănescu răzbeşte pe acest drum atipic al piesei lui
Mayenbourg aducându-ne aproape din vacarmul sloganurilor ce ne-nconjoară o
chemare la viaţă autentică. Şi deşi monologul cam tezist din final putea să
lipsească, interpretarea sa se impune alături de a colegilor de echipă care sub
îndrumarea tânărului Vlad Cristache produc un spectacol împlinit estetic, cu un
real impact contemporan, ca temă. Teatrul de Comedie a investit inspirat deci
în acest proiect prin care noua sală din strada Sfânta Vineri 13 îşi atinge
menirea de spaţiu experimental, al tinerilor, iar estetica împotrivirii îşi
află încă un argument convingător. Să ne mai indignăm o dată, deci !
Doina Papp in adevarul.ro http://goo.gl/xvxVdj
Doina Papp in adevarul.ro http://goo.gl/xvxVdj
Cu fața asta nu poți vinde nimic
Corporație, Photoshop, acum, veșnic tânăr, chirurgie plastică,
succes, dragoste cumpărată, vândută, hotel cu vedere spre Alpi, bani,
imagine, sex, produs perfect, față perfectă, plastic, fake, oameni
xerox, copy-paste, rețete pentru orice, just a perfect life. Dintr-un
anume punct de vedere, visul lui Dostoievski s-a împlinit: „Frumusețea
va salva lumea”. Numai că, în ecuația adoptată global astăzi, nu intră
cuvintele „suflet”, „spirit”, „conștiință”, „inimă”. E vorba doar despre
aspectul fizic, sinele s-a dizolvat, a rămas doar ego-ul de plastilină
care se modelează după nevoi, circumstanțe, cerințele din jur, atât de
preocupat să redea exact imaginea dorită de standarde încât întrebări
precum „de ce?”, „cu ce rost?”, „sunt eu?” nu mai au sens.
Urâtul
e un text care vorbește despre chipul hâd al societății care a ales
să-și picteze o față frumoasă, despre isteria pentru aparență, care duce
la anihilarea individualităților. Autorul, Marius von Mayenburg, destul
de jucat la noi în ultima vreme, e preocupat, aici și aiurea, de ceea
ce se cheamă unele „tare ale contemporaneității” și probabil de aceea
este preferat de regizorii tineri. Germanul de la Schaubühne Berlin
scrie bine, cu cinism, are umor amar, are știința construcției
paradoxului și a recontextualizării teatrale a faptului divers și a
elementului aparent banal. Este și pe gustul artiștilor care au un credo
și vor să-și croiască drum în lumea care concurează cu scena, precum
Vlad Cristache, și pe gustul publicului marcat, vrând-nevrând, de
reziduurile erei internetului.
Povestea „Urâtului” e simplă,
parcă desprinsă ilar dintr-un reportaj bine făcut al unui „caz social de
succes”: Lette, un inginer șoarece de laborator angajat de firma X, nu
este lăsat să-și prezinte invenția la congres pentru că e inacceptabil
de urât. Nu contează paternitatea dispozitivului creat, importantă e
fața care vinde.
Nu se gândise niciodată, habar nu avea că
ceilalți îl vedeau astfel. Îi confirmă boss-ul, colegul, soția că așa a
fost mereu, îngrozitor de urât. Face o operație estetică de
reconstrucție totală a feței, în urma căreia chirurgul devine celebru
datorită splendidului Frankenstein creat. Viața lui Lette se modifică
total, devine vis palpabil al unui Segismundo trezit peste noapte din
temniță în palat. La lumina artificială a obrazului perfect trag
înnebunite toate femeile, cresc vânzările de dispozitive, conferințele,
banii, notorietatea. Șeful e mulțumit, chirurgul nu mai prididește de
comenzi; toată lumea vrea să arate ca Lette, identic! Cum să nu?!
Dintr-un anonim inginer și un soț timid, iubitor și naiv, acest bărbat
oarecare s-a transformat într-un amant cu programări, cinic și lucitor,
într-un vânzător de orice și un tip de invidiat, model al societății de
consum. E, pur și simplu, adorat de nevastă, atunci când reușește să se
strecoare prin agenda încărcată, de amanta de 70 de ani, recompusă și de
nerecunoscut în urma operațiilor, de fiul homosexual al acesteia.
Ce
mai contează că pe stradă mișună atâția alți Lette, clone înmulțite
rapid, și că nimeni nu mai știe cu cine se culcă, ce nume poartă, ce
vârstă sau sex are? Viața zâmbește cu dinți perfecți și merge triumfal
înainte călcând peste cadavrele individualităților.
Avantajul
unui text mai puțin cunoscut sau de dată recentă este acela că direcția
de scenă nu trebuie decât să se concentreze să spună coerent povestea;
nu ți se cere, ca în cazul clasicilor, să vii cu „o viziune”, „o
concepție” pritocită în timp, ci să urmărești cinstit traseul
dramaturgic. Iar dacă ai și oarecare tehnici în stăpânire, în afara
talentului, precum Vlad Cristache, atunci spectacolul va fi o reușită.
Deja
un tânăr care a confirmat, regizorul știe să-și aleagă distribuția, să o
„exploateze” bine în spațiu și să construiască momente care, chiar în
stridență, sunt cuceritoare. Între două șiruri de gradene, scenografia
lui Vladimir Turturică aduce obiecte care trimit la kitsch-ul nostru de
fiecare zi: manechine de plastic fără chip, neoane colorate, căști audio
sau de protecție, o vitrină frigorifică de Fake-Cola. Sus, pe pasarelă,
boss-ul (Constantin Cojocaru) joacă golf cu portocale, singurele
elemente de viu până la urmă. Tot de-acolo, ca un veritabil MC, cu
microfonul său care stăpânește sala, șeful vinde și promovează,
descalifică și angajează, în funcție de interesele firmei. Mieros dacă
trebuie, venal prin obișnuință, e omul călit bine în cuptoarele care
produc bani și nicio materie primă umană nu-i de înlăturat dacă focurile
ard. Același actor se metamorfozează în personajul doctorului: un
chirurg-măcelar, morocănos și crud, îndrăgostit de propria creație și de
vânzarea ei.
Cu naturalețe, dansând cu ușurință printre
nuanțe, Marius Stănescu, în rolul titular, trece aproape imperceptibil
de fin de la mirarea naivă a celui care descoperă urâțenia lumii la
produsul de succes, amant și soț cinic, vânzător fără scrupule și om cu
inima astupată de fals. Ce bine că nici el, nici Vlad Cristache n-au
avut tentația de a sublinia aceste diferențe, de a trasa granițe, de a
juca pleonastic ori a explicita în vreun fel transformarea fizică a lui
Lette! E cu atât mai puternic textul cu cât e lăsată să lucreze
imaginația în direcția paradoxului dorit de dramaturg.
Delia
Nartea, dar și Constantin Cojocaru, și Silviu Debu sunt siliți să-și
găsească firescul într-o nevoită exagerare, căci fiecare dintre ei
întruchipează câte două personaje diferite. Soția lui Lette, care se
schimbă din femeia nepăsătoare în nevasta geloasă, umilită, implorând
atenție și apoi într-una sigură pe ea, triumfătoare, deținătoare a unei
clone râvnite. Totodată, actrița trece cu ușurință la personajul Fanny,
bogătașa recroită enorm, pe măsura nimfomaniei sale, pasionant caz
clinic și mamă autoritară care-și ține băiatul în lesă. Fiul (Silviu
Debu) este homosexual, chinuit de aceeași dragoste pentru noul Lette,
supus voyeur și cuminte cățel. Alternativ, actorul îl joacă pe Karlmann,
asistentul cercetătorului, inițial câștigător hoț de invenție, apoi
frustrat marginalizat și, în fine, abilă clonă din nou pe podium.
Toate
aceste treceri la vedere, fără vreun artificiu de costum, potențează cu
eleganță, prin simplitate, ideea textului care, cu fața asta, va vinde
întrebările care îl preocupă pe spectatorul de azi. Câtă vreme însă...
nu se știe; vom lăsa timpul să se așeze peste suturile operațiilor
prezentului.
Urâtul de Marius von
Mayenburg; regia Vlad Cristache; scenografia Vladimir Turturică;
ilustrația muzicală Andrei Nechifor; mișcarea scenică Arcadie Rusu; cu:
Marius Stănescu, Delia Nartea, Constantin Cojocaru, Silviu Debu; Teatrul
de Comedie, București, Sala Nouă
Ana Maria Nistor in Revista Luceafarul http://goo.gl/utvL02
Ce alegem:"Uratul sau frumusetea inselatoare ?
Joia trecută a fost ziua lui Vlad Cristache. Îl cunosc de când era mic și regiza spectacolele trupei de teatru de la Liceul ”Mihai Viteazul”. Și lua premii binemeritate. Știu încă de atunci că, sub înfățișarea lui de copil inocent, jucăuș și emotiv, zace un spirit de observație necruțător și un curaj al rostirii vecin cu cinismul.
Fața care nu vinde
Avea vreo 24 de ani când spunea, într-un interviu: ”Nu-mi place lumea în care trăiesc. Este o societate sufocantă prin imbecilitate și servilism. Valorile sunt răsturnate și sunt încurajate lipsa de fond și de caracter uman. Nu-mi place că lumea nu-și mai lasă timp să viseze la ceva, la orice, și nu-mi place să fiu singur.” Joi, Vlad Cristache a împlinit 26 de ani și ne-a oferit, pe post de ospăț cu trufandale, premiera noului său spectacol, ”Urâtul” de Marius von Mayenburg, montat în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Un loc perfect pentru acest spectacol, grație și impresionantei scenografii-personaj, creată de Vladimir Turturică. Oglinda, manechinele de vitrină, reclamele la fake-uri ne introduc în universul meschin (și atât de bine cunoscut!) în care contează doar aparența și totul este falsificat: chip, trup, gândire, sentiment, ierarhie, valoare. Marius Stănescu este Lette, un mic geniu al tehnicii, care a rămas desfigurat în urma unui accident. ”Cu fața asta nu poți vinde nimic” – i se spune și, sperând că va schimba ceva, acceptă să se supună operației estetice. Pe Marius Stănescu l-am mai văzut în nenumărate spectacole, îi cunosc virtuozitatea și, totuși, reușește să mă uimească și de data aceasta. Deși chipul său este același, când textul spune că e urât, îl vezi urât, iar când spune că e frumos – îl vezi frumos. Asta ține de strălucirea ochilor, de lumina sau întunericul dintr-un zâmbet, de expresia trupului, de intonație…
Cine dictează și cine se supune
În rolul unei personaj demonic, manipulator/tentacular îl regăsim pe Constantin Cojocaru. El este boss-ul care îi reproșează lui Lette urâțenia păguboasă, el este și chirurgul estetician care execută fizionomiile după aceeași matrice. Evident, el este un fel de (re)creator al omului care, pentru a avea succes în afaceri și amor, trebuie să se încadreze în tiparul obligatoriu. Făcând abstracție de unele excese (cauzate, probabil, de tracul premierei), Constantin Cojocaru reușește să dea viață în modul cel mai convingător unui personaj polivalent: carismatic dar, în același timp, detestabil, terifiant, grotesc, feroce. O surpriză plăcută oferă și Delia Nartea, în două ipostaze diametral opuse: soția lui Lette, dulce, solară, conformă cu standardul de frumusețe și Fanny, patroana de 73 de ani, o mamaie ”complet renovată”, la fel de frumoasă ca tânăra soție. Dar mult mai experimentată. Diferența dintre cele două este dată mai ales prin schimbarea vocii și a intonației, minunat realizată de actriță. Odată cu apariția lui Fanny, apare din nou tema chipului dar, de data asta, frumos. ”Cu fața asta, – îi spune Fanny lui Lette – nu te poți limita la o singură femeie. Fidelitatea nu e o problemă de atitudine ci una de ofertă!” Dincolo de insațiabilele sale pofte sexuale, Fanny este definită și de palide instincte materne. Fiul său, Karlmann (excelent interpretat de Silviu Debu) este un fel de cățel de companie, depersonalizat și umilit. Pentru el, ca pentru toți ceilalți, singura salvare pare a fi dobândirea frumuseții stas. Chiar dacă realitatea îl contrazice (deocamdată…), Mayenburg consideră că frumusețea nu-ți aduce decât pierderea de sine, rătăcirea absolută, tristețea. Iar tânărul regizor Vlad Cristache îi susține teza cu fervoare. L-am văzut cum zâmbea sardonic, sus, în ”podul” sălii, în timp ce Lette se văicărea sub scalpelul chirurgului măcelar. Pe scurt, Cristache a făcut un spectacol remarcabil, ajutat și de Arcadie Rusu (mișcarea scenică) și Andrei Nechifor (ilustrația muzicală). Pentru cei care vor să vadă spectacolul, o informație utilă: Sala Nouă a Teatrului de Comedie se află pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral.
Gabriela Hurezean in muzesiarme http://goo.gl/s0FhPj
„Frumoşii urâţi ai marilor corporaţii”
Vlad Cristache face parte dintr-o generaţie de
regizori tineri, generaţie care începe să prindă contur clar, insinuându-se ca
o promisiune şi stârnind interesul. O generaţie ai cărei reprezentanţi (mă
gândesc la Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu, Eugen Gyemant), în afară de
legăturile de vârstă, mai au încă o rădăcină comună (definitorie pentru
noţiunea pusă în discuţie): sunt ancoraţi puternic în problemele timpului
nostru. Se revoltă în faţa ororii zilnice, dar vor să o înţeleagă, urmăresc o
dramaturgie a cotidianului, dar temele imediatului sunt încorporate într-o
radiografie estetică despre om şi umanitate (Urâtul de Marius von
Mayenburg, regia Vlad Cristache), în poveşti-manifest (Contra progresului de
Esteve Soler, la Teatrul „Bulandra“, regia Bobi Pricop) sau piese-metaforă (Poveşti
de familie, spectacol regizat de Vlad Cristache, la Teatrul „Maria
Filotti“ din Brăila). Alexandru Mâzgăreanu, în Purificare de Petr
Zelenka, la TNB, făcea o analiză profundă asupra indiferenţei în faţa
monstruozităţilor, trăsătură dobândită în faţa agresivităţii televizorului.
Fără pretenţia vreunei concluzii cu valoare de
adevăr absolut, pot spune că există o sensibilitate din partea acestor regizori
pentru anumite teme desprinse din probleme care se impun ca necesitate şi care
nu pot fi depăşite decât printr-un proces de înţelegere. Acesta este felul lor
de a semnala anormalitatea care ne invadează viaţa. Este o generaţie care îşi
găseşte răgazul să înţeleagă anumite tendinţe sociale cu efect devastator
asupra noţiunii de om şi de umanitate. Este generaţia ce a scăpat de complexul
apăsător al izolării provinciale (care atârna precum o cărămidă dată în cap
imaginaţiei) şi de preocuparea fundamentală de a se alinia la ceea ce se
întâmplă ca formă şi tendinţă artistică în alte spaţii culturale. Este
generaţia care îşi asumă temele mari din apropierea imediată, fără a face
efortul demonstraţiei, ci printr-un proces organic de a povesti, în imagini
dure şi tandre, fragile şi dureroase, lumea pe care o trăim. Căutarea este una
de tipul introspecţiei, înţelegerea este marcată de antiteză, contrastul este
inspirat de o existenţă extremă, care oscilează între alb şi negru, fără nuanţe
subiective.
Urmărind conferinţele susţinute de psihiatrul
Florin Tudose, la Teatrul Naţional Bucureşti, despre efectele tulburătoare ale
societăţii moderne şi postmoderne asupra individualităţii şi funcţiilor
emotive, imaginative şi senzuale ale omului, Urâtul lui Marius
von Mayenburg pare exemplificarea perfectă. Aici, uniformizarea devine normă
absolută şi prejudecata este ridicată la rang de valoare unică. Singura unitate
de măsură a succesului este un pat al lui Procust, unde individul se lasă, ca
un sclav, mutilat cu plăcere. Mayenburg spune o poveste atât de simplă, încât i
se întrevăd undele de veridicitate. Inginerul Lette (Marius Stănescu)
lucrează pentru o corporaţie şi nu este lăsat de şeful său (Constantin
Cojocaru) să-şi prezinte invenţia la o conferinţă importantă în domeniu, pentru
că este urât. Nu se gândise niciodată la acest lucru. Soţia lui (Delia
Nartea) întăreşte argumentul şefului şi produce un cataclism, apoi o revelaţie.
Într-o lume a frumoşilor şi a minorităţilor, oamenii normali par a nu mai avea
vreo şansă, iar construcţia lui Marius von Mayenburg urmăreşte atent acest
lucru. Supravieţuirea înseamnă înregimentarea într-o masă care neagă orice manifestare
firească, umană, individuală. Frumosul respectă cu exactitate reţeta socială,
prejudecăţile, limitele impuse de nu se ştie cine. Sute de ani de luptă pentru
libertatea individului se topesc în fericirea de câteva clipe a succesului
cântărit în bani şi sex. Ideea tinereţii fără bătrâneţe pierde sensul iniţiatic
al căutării imposibilului şi devine o preocupare cotidiană, susţinută de
posibilităţile medicinei moderne. Mai miră pe cineva, astăzi, operaţia
estetică? Lette devine atât de frumos încât se va pierde pe sine şi va instaura
o nouă modă, după chipul şi asemănarea sa. Şi soţia, şi amanta bătrână (dar
tânără, conform ultimelor operaţii estetice), şi fiul gay al
amantei (Silviu Debu), îndrăgostit nebuneşte de frumuseţea lui Lette,
ajung să-l confunde cu ceilalţi. Va câştiga bani din asta, vor curge şiruri de
admiratoare, va deveni celebru (deci va avea succes), dar toate se întorc
împotriva lui şi efectul este macabru. Toţi bărbaţii vor deveni ca el. O lume
populată de copii xerox nu este deloc cea mai fericită dintre variantele
posibile. Ordinea este răsturnată. Imaginea socială reprezintă singura
categorie estetică şi este masacrată de un negativ fotografic, cu posibilitatea
de a fi multiplicată la infinit. De dragul frumosului aparent, tehnica învinge
viaţa, omul, arta. Urâtul este un fel de Dorian Gray al timpurilor noastre, cu
precizarea că unicatul are valoare doar dacă produce după sine o serie.
Pe scena de la Sala Nouă a Teatrului de Comedie,
Vlad Cristache spune povestea lui Mayenburg cu asumată convingere în felul de a
înţelege lucrurile, cu distanţare în abordarea subiectului, dar cu o insistenţă
deranjantă în câteva momente, pornită din dorinţa de a sublinia mesajul. De
aici apar nişte întreruperi de ritm în spectacol şi o senzaţie de dublare a
aceleiaşi idei, articulată atent în text, prin toate mijloacele construcţiei
dramaturgice.
Între două şiruri de gradene, spaţiul de joc este
stabilit prin apropierea de spectatori şi marcat de prezenţa unor manechine
nude, „ornamentate“ cu diverse unelte de grădinărit sau folosite în atelierele
auto. Ele devin instrumentele chirurgicale folosite pentru operaţiile estetice.
Masca medicală este o cască de motociclist, inscripţionată cu mesajul „Fake“.
Vlad Cristache nu se teme să preia obiecte, ca marcă a lumii consumiste, şi să
le introducă în spectacol, cu sens explicit. De fapt, întreaga scenografie
semnată de Vladimir Turturică devine sugestivă prin utilizarea cu ironie a
acestora. O ladă frigorifică este spaţiul sufocant în care se vor retrage toţi „timoraţii“
social sau sexual ai spectacolului. Parcă s-ar urmări anume efectul de
claustrofobie, pigmentat cu imagini îngroşate (groaza dusă la limita
kitschului), agresarea sonoră (replici ţipate la microfon, muzică tare), toate
desprinse din realităţi care ne înconjoară în fiecare zi. Din păcate, partea a
doua a spectacolului pierde forţa atmosferei tocmai dintr-o insistenţă
regizorală asupra acestor mijloace. La fel, şi repetarea în exces a scenei cu
operaţia, deşi formulată în nota grotescului, capătă un aer redundant, care îi
anulează efectul.
Distribuţia, însă, susţine cu exactitate
construcţia spectacolului, trei actori jucând câte două roluri, iar trecerile
de la un personaj la altul având ritmul meciului de ping-pong. Exerciţiul în
sine este o mare performanţă. Chiar şi Marius Stănescu, în Lette (Urâtul),
aproape că interpretează trei indivizi diferiţi: inginerul urât, frumosul cu
succes şi bărbatul care se priveşte în oglindă, la final, şi îşi înţelege drama
de a nu mai putea fi vreodată niciunul dintre cei doi dinainte. Actorul trece
cu fineţe prin aceste ipostaze, semnalând discret diferenţele, prin arsenalul
său de mijloace simple. Delia Nartea întruchipează cele două femei – soţia şi
amanta bătrână –, alunecând între aceste jocuri perverse, controlând ambele
personaje, ocolind orice artificiu. Constantin Cojocaru este directorul firmei
şi chirurgul, forţa care adună câştigul de pe urma tuturor, iar actorul aduce o
notă antipatică şi grotescă a profitorului fără scrupule. Colegul lui Lette şi
fiul homosexual al amantei sunt jucaţi de Silviu Debu, un actor tânăr, cu o
puternică prezenţă şi concentrare scenică. Personajele sunt foarte diferite:
primul reface răsturnat povestea lui Lette, iar al doilea este un tânăr
terorizat de o mamă nimfomană.
Coerenţa viziunii, simplitatea expunerii, puterea
transfigurării în poveste prin mijloacele actorilor sunt datele acestui
spectacol.
Cristiana Gavrila- revista teatrul azi http://goo.gl/KFsal9
